Pista de bicicleta
Mare lauda mare la primariile de sector: “am creat X km de pista de bicicleta”.Bun. Extraordinar. Intram in randul lumii. Oare?
Plec cu bicicleta de acasa sa ajung in parc. Ma inscriu regulamentar pe traseul nou destinat biciclistilor. Mare chestie, pedalez rapid si dupa primii 50 m ii multumesc in gand primarului.Simt ca am castigat dreptul de a pedala oarecum in siguranta intr-un oras sufocant.Ma inchipui deja intr-o capitala europeana si secvente din drumurile mele in Amsterdam imi vin in minte – cu cata grija ocoleam pistele de biciclisti, biciclismul venea la pachet cu o cultura, cu obiceiuri, cu norme sociale bine respectate insa ce-i drept formate in timp.
Filmul roz se rupe rapid cand iata pe pista “mea” (asta-i la fel cu locul de parcare din fata blocului despre care am mai scris) apar pietoni care nu inteleg semnificatia liniilor portocalii si sunt de neclintit, ba unii te mai injura sau te mai apostrofeaza daca devii insistenta – ii auzi comentand – “bai asta e pista aia de a facut-o primarul, pentru biciclete” dar pentru ca intamplator ei nu “pedaleaza” e acea chestie care ii priveste pe altii si asadar a te da la o parte e de neconceput.
Dar cea mai tare chestie mi s-a intamplat azi cand pe serpuitoarea pista de bicicleta ce duce in parcul IOR, printre borduri, gropi si pietoni ne neclintit, caini vagabonzi si pusti pe trotinete – dau nas in nas cu El, soferul de Duminica. Si-a tras masina pe pista, langa un loc de joaca pentru copii, si-a scos nevasta, soacra si o vecina la aer, a infipt in dunga portocalie o masa si doua scaune langa portbagajul deschis , a scos berea si a dat drumul la … manea. Viata!
Ma pufneste rasul si meditez: noi , bucurestenii, am primit pista de bicicleta dar nu am primit la pachet si normele sociale: sa nu blochezi pista, sa nu injuri ca pieton biciclistul ce vrea sa treaca tocmai pe drumul pe care tu mergeai zilnic, sa nu parchezi chiar pe pista, basca sa nu faci gratar pe pista etc.
Continui sa pedalez, ocolesc gratarul si maneaua si ma incapatanez in continuare sa traiesc in acest oras cu speranta absurda ca daca le dai copiilor biciclete asta nu inseamna ca stiu sa si mearga dar intr-o zi vor invata.
Mogosoaia – “Padurea de Portelan” (Sambata 23 Februarie)
Daca doriti sa luati o gura de primavara in acest week-end va recomand sa mergeti la Mogosoaia – Palatul Brancovenesc unde, lucrarile de portelan ale Danielei Fainis va vor incanta privirea iar clinchetele ramurilor de portelan va vor face ziua mai frumoasa.
Bucuresti – de la asfalt la noroi
Nu mi-as fi imaginat vreodata ca o strada asfaltata te poate face un om fericit.
Intai au fost visele: “de s-ar asfalta si strada noastra…” . “Nu se asfalteaza ca sunt tevi de schimbat si nu se baga nimeni”. ” Ba se asfalteaza ca stiu eu ca unul pilos a luat o casa pe strada asta si veti vedea voi ca nu mai dureaza mult si se face” – sperante, vise de bucuresteni cu case in buricul targului dar cu masinile rupte de groapa x sau santul y.
Apoi a venit minunea Tineti minte diminetile in care copil fiind va trezeati somnorosi si exclamati cu bucurie ” A nins afara!” si ramaneati cu nasul lipit de un geam in curand aburit? Ei asa am ramas eu cu ochii mari la utilajele ce au ocupat strada intr-o dimineata – semnal sigur ca ceva se intampla. Vecini iesiti pe la porti comentau minunea. Forfota muncitorilor de afara ne dadea convingerea ca e actiune premeditata, cu efect sigur si neconditionata:) Si ce daca a trebuit sa ne parcam masinile pe la alte colturi de strada, si ce daca a trebuit sa ne ducem molozul de pe pantofi in case, si ce daca carucioarele nu si-au mai putut face rondul obisnuit si cainii vecinilor nu au mai gasit masina preferata pentru a o insemna sarguincios la 8 fix? Vom avea asfalt! Va dati seama?
In secolul vitezei si al erei digitale bucuria mea marunta si recunoscatoare de a calca pe o strada fara gropi lua dimensiuni pe care nu le-as fi crezut.
Si se du’ minunea noastra. In Bucuresti minunile tin doar cat sa-ti dea doza de optimism pentru alte 2-3 luni de nervi si naduf. Trei luni a durat pana ce intr-o dimineata in afaltul tanar se casca o imensa groapa iar ceva mai in capatul strazii o alta iar la intersectie o alta – caci altii aveau si ei lucrari in zona, tevi de reparat, de schimbat – operatiune importanta care nu tine cont de fericirea localnicilor. Asfaltul ne-a bucurat, oare gropile in asfaltul hacuit vor mai face pe cineva fericit? Ne minunam de realitatea noastra gri, ne revoltam neputinciosi fata de lipsa de coordonare dintre firma x si firma y, ne punem intrebari idioate ca de ex: Primarii fac cursuri de management? Ne uitam tamp ca niste votanti robotizati si ne spunem cu resemnare: asa-i la noi, nu e de mirare!
Ce ne lipseste noua ca si comunitate ca sa alungam resemnarea si sa facem lucrurile asa cum ar trebui facute si nu “ca la romani”?
Lista mea de badaranisme bucurestene
1.Degeaba BMW daca politeturi ioc. De cate ori, in trafic fiind nu ai vazut pe unu’ dandu-si geamul jos si aruncand cu nonsolanta un pachet de tigari sau un rest de orice fel pe caldaram, asa, ca sa nu fie masina sac de gunoi ci Bucurestiul – ca tot e el o mare pubela?
Daca te-a dezgustat gestul atunci te anunt ca m-am decis sa-i pun pe lista mea pe toti pe care-i vad ca fac asta cu riscul sa mi se sparga in cap si sa ma bantuie toate epitetele si injuraturile celorlalti – care considera gestul …normal.
21 Ianuarie – BMW B77KSO se indrepta agale spre stop undeva prin zona Aurel Vlaicu.La volan un domn trecut de prima tinerete isi arunca dezinvolt pachetul de tigari gol pe caldaram. Pai e frumos domnul meu? Frumusete de BMW condus de individ fara maniere.Curat murdar.
Lista va continua…
Cersind nimicul din buzunarele noastre (1)
Batrana din statia de tramvai. Se trezeste dis de dimineata asa cum a facut in fiecare zi a vietii ei, isi pune putinele haine pe care le mai are dar trainice si calduroase – isi numara banutii din batista si spera – spera ca azi va manca ceva mai bine decat ieri. Inchide usa camerei saracacioase si se pierde pe strazile zapacite de traficul matinal.
O vezi zilnic, dimineata, in statia de tramvai unde cu sarguinta si speranta intinde mana celor opriti la stop. O zaresti de la distanta, ca o imagine tremurata si totusi in miscare. Parkinson-ul ii da mult de furca si nu o ajuta deloc sa faca turul refugiului de tramvai. In mintea ei crede ca se misca destul de repede caci ea chiar asta vrea cu tot trupul ei prea mic si ostenit. Te priveste cu speranta, cu rugaciune pentru ziua ei de azi. Daca ar putea, ar face o vraja ca stopul sa dureze mai mult, ca ea sa aiba timp sa parcurga distanta pana la capatul refugiului.
O zaresc si imi pregatesc cativa banuti. Fac asta pentru ca imi aduce aminte de bunica mea batrana si tremuranda. O mai fac pentru ca ma face sa ma simt mai buna ca om dar in acelasi timp neputincioasa fata de durerile lumii. Cobor geamul masinii si vad mana intinsa si tremuranda cu care a mangaiat capsoarele copiilor sai, cu care a alinat dureri , cu care a trudit o viata intreaga pentru o batranete inecata in umilinta si neputinta.
Evit sa ii privesc ochii prea mult timp pentru ca de fiecare data imi rupe sufletul .I-am daruit nimicul din buzunarul meu dar pentru ea inseamna sarbatoare caci AZI – azi va servi si cina.
Parcarea mea! Ba, a mea!
Faza 1 – Insemnarea teritoriului: Stergatoare ridicate. Biletele in parbriz. Oglinda laterala pliata intr-o noapte.
Faza 2 – Maraitul amenintator: “Nu mai parcati aici, asta-i locul meu”/”Ei asta-i buna, asta-i spatiu public si parchez unde am chef”/ “Bai, eu parchez aici de 20 de ani, tu nici nu te nascusesi”/ “Arata-mi chitanta de la primarie si atunci mai vorbim, ia-uite ca n-am avut eu parte de ale mele azi- mai trebuie sa ascult si toti nebunii”/”Domne, eu ti-am vorbit frumos data viitoare, mai vedem noi!”/ ” Da’ ce, acum ma ameninti?”
Faza 3 – Hartuirea:Eu parcat pe locul lui.El parcat pe locul meu.Scandal.El parcat pe locul meu, eu parcat aiurea in alta parte caci n-am loc. A doua zi revansa. El venit tarziu – ha, ha – parcare ioc. El venit si facut fotografii la parcarea ocupata de masina mea – fata, spate si profil. Eu pe ganduri.Masina zgariata? Hm…
Faza 4 – Tentativa de dat in judecata si reclamat la politie. Caz nerezolvat.
Faza 5 - Zapada mare. Dezapezire Primarie ioc, parcare ? Poate pe la primavara. Metroul sa traiasca.Pace… momentan.
Vi se pare cunoscut? Domnii mei, spatiul public e .. public si nu privat. Parcarea, in afara de cazurile stipulate de lege – nu se mosteneste, nu se doneaza, nu vine la pachet cu apartamentul cumparat, nu se imprejmuieste ca locatia unui teribil caz se crima – e a primului venit/parcat/plecat si asa mai departe.
Solutia mea (photo protected by copyright):
Bordurica SRL
Bucurestiul inainte de prima zapada
Incerc sa fac abstractie de coada de masini din fata mea, de noul strat de praf ce s-a asezat in 10 min pe parbrizul meu si butonez disperata frecventele radioului incercand sa gasesc vocea sau sunetul care ma poate stramuta din prafuita si asurzitoarea realitate cotidiana.Imi imaginez ca merg pe un bulevard cu 4 benzi pe sens, ca arhitectura stearpa a blocurilor e ascunsa bine sub culori curate si vesele si ca in locul copacilor suferinzi si gri de atata nesimtire citadina troneaza mandre frunzisuri de copaci seculari.Ma fac ca nu vad pe insul ce si-a vopsit balconul portocaliu turbat ca sa fie altfel si nici pe insul ce imi face semne disperate din masina de vis a vis injurandu-ma cu spor pentru o greseala imaginara sau pentru simplul fapt ca sunt femeie la volan.Imi caut oaza mea de refugiu din turbatul cotidian spunandu-mi ca imensele cratere sapate in asfalt sunt un pas inainte spre marita civilizatie europeana.Un singur obiect imi tine vigilenta treaza si nu ma lasa sa zburd in voie prin filtrele antistres ale mintii mele: bordurile gri, blocurile de piatra pe care le vad peste tot: Mergi cu copilul in parc? Ai parte de ele rasturnate in nisip pe locul in care candva era un loc de joaca. Pe marile artere maretul grup de borduri descarcate de-a valma troneaza unde iti arunci privirile – nimeni nu lucreaza, nimeni nu asfalteaza dar avem borduri noi gata sa de ia ochii: pe strazi mici, pe artere mari, in parcuri, in praf sau in iarba recent pusa. Ni se spunea Micul Paris si noi devenisem doar o promitatoare Bordurica SRL cu un buzunar mare pentru banii de partid si altul gaurit pentru ofurile miilor de bucuresteni obositi sa mai creada, sa mai spere sau sa mai faca ceva.
